Art. 1.

În sensul prezentei legi:

a) prin pacient se înțelege persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate;

b) prin discriminare se înțelege distincția care se face între persoane aflate în situații similare pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenței etnice, originii naționale sau sociale, religiei, opțiunilor politice sau antipatiei personale;

c) prin îngrijiri de sănătăte se înțelege serviciile medicale, serviciile comunitare și serviciile conexe actului medical;

d) prin intervenție medicală se înțelege orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare;

e) prin îngrijiri terminale se înțelege îngrijirile acordate unui pacient cu mijloacele de tratament disponibile, atunci când nu mai este posibilă îmbunătățirea prognozei fatale a stării de boală, precum și îngrijirile acordate în apropierea decesului.

Art. 2.

Pacienții au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale.

Art. 3.

Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare.

Art. 4.

Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile, precum și la modul de a le utiliza.

Art. 5.

(1) Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identității și statutului profesional al furnizorilor de servicii de sănătate.

(2) Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor și obiceiurilor pe care trebuie să le respecte pe durata spitalizării.

Art. 6.

Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic.

Art. 7.

Pacientul are dreptul de a decide dacă mai dorește să fie informat în cazul în care informațiile prezentate de către medic i-ar cauza suferință.

Art. 8.

Informațiile se aduc la cunoștință pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate; în cazul în care pacientul nu cunoaște limba romană, informațiile i se aduc la cunoștință în limba maternă ori în limba pe care o cunoaște sau, după caz, se va căuta o altă formă de comunicare.

Art. 9.

Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat și de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său.

Art. 10.

Rudele și prietenii pacientului pot fi informați despre evoluția investigațiilor, diagnostic și tratament, cu acordul pacientului.

Art. 11.

Pacientul are dreptul de a cere și de a obține o altă opinie medicală.

Art. 12.

Pacientul are dreptul să solicite și să primească, la externare, un rezumat scris al investigațiilor, diagnosticului, tratamentului și ingrijirilor acordate pe perioada spitalizării.

Art. 13.

Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenție medicală asumându-și, în scris, răspunderea pentru decizia sa; consecințele refuzului său ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.

Art. 14.

Când pacientul nu își poate exprima voința, dar este necesară o intervenție medicală de urgență, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinței acestuia.

Art. 15.

În cazul în care pacientul necesită o intervenție medicală de urgență, consimțământul reprezentantului legal nu mai este necesar.

Art. 16.

În cazul în care se cere consimțământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de înțelegere.

Art. 17.

(1) În cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenția este în interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să își dea consimțământul, decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate.

(2) Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienții internați în spitale și din 2 medici pentru pacienții din ambulator.

Art. 18.

Consimțământul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.

Art. 19.

Consimțământul pacientului este obligatoriu în cazul participarii sale în învățământul medical clinic și la cercetarea științifică. Nu pot fi folosite pentru cercetare științifică persoanele care nu sunt capabile să își exprime voința, cu excepția obținerii consimțământului de la reprezentantul legal și dacă cercetarea este făcută și în interesul pacientului.

Art. 20.

Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate medicală fără consimțământul său, cu excepția cazurilor în care imaginile sunt necesare diagnosticului său tratamentului și evitării suspectării unei culpe medicale.

Art. 21.

Toate informațiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidențiale chiar și după decesul acestuia.

Art. 22.

Informațiile cu caracter confidențial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul își dă consimțământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.

Art. 23.

În cazul în care informațiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale acreditați, implicați în tratamentul pacientului, acordarea consimțământului nu mai este obligatorie.

Art. 24.

Pacientul are acces la datele medicale personale.

Art. 25.

(1) Orice amestec în viața privată, familială a pacientului este interzis, cu excepția cazurilor în care această imixțiune influențează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate și numai cu consimțământul pacientului.

(2) Sunt considerate excepții cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.

Art. 26.

Dreptul femeii la viață prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un factor de risc major și imediat pentru viața mamei.

Art. 27.

Pacientul are dreptul la informații, educație și servicii necesare dezvoltării unei vieți sexuale normale și sănătății reproducerii, fără nici o discriminare.

Art. 28.

(1) Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat, cu excepția cazului prevazut la art. 26.

(2) Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să aleagă cele mai sigure metode privind sănptatea reproducerii.

(3) Orice pacient are dreptul la metode de planificare familială eficiente și lipsite de riscuri.

Art. 29.

(1) În cazul în care furnizorii sunt obligați să recurgă la selectarea pacienților pentru anumite tipuri de tratament care sunt disponibile în număr limitat, selectarea se face numai pe baza criteriilor medicale.

(2) Criteriile medicale privind selectarea pacienților pentru anumite tipuri de tratament se elaborează de către Ministerul Sănătății și Familiei în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezenței legi și se aduc la cunoștință publicului.

Art. 30.

(1) Intervențiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai dacă există condițiile de dotare necesare și personal acreditat.

(2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) cazurile de urgență apărute în situații extreme.

Art. 31.

Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate.

Art. 32.

Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport spiritual, material și de sfaturi pe tot parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, în măsura posibilităților, mediul de îngrijire și tratament va fi creat cât mai aproape de cel familial.

Art. 33.

Pacientul internat are dreptul și la servicii medicale acordate de către un medic acreditat din afara spitalului.

Art. 34.

(1) Personalul medical sau nemedical din unitățile sanitare nu are dreptul să supună pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale din cadrul unității respective.

(2) Pacientul poate oferi angajaților sau unității unde a fost îngrijit, plăți suplimentare sau donații, cu respectarea legii.

Art. 35.

(1) Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la vindecare.

(2) Continuitatea îngrijirilor se asigură prin colaborarea și parteneriatul dintre diferitele unități medicale publice și nepublice, spitalicești și ambulatorii, de specialitate sau de medicină generală, oferite de medici, cadre medii sau de alt personal calificat. După externare pacienții au dreptul la serviciile comunitare disponibile.

Art. 36.

Pacientul are dreptul să beneficieze de asistență medicală de urgență, de asistență stomatologică de urgență și de servicii farmaceutice, în program continuu.

Art. 37.

Nerespectarea de către personalul medicosanitar a confidențialității datelor despre pacient și a confidențialității actului medical, precum și a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravențională sau penală, conform prevederilor legale.

Art. 38.

(1) Autoritățile sanitare dau publicității, anual, rapoarte asupra respectării drepturilor pacientului, în care se compară situațiile din diferite regiuni ale țării, precum și situația existentă cu una optimă.

(2) Furnizorii de servicii medicale sunt obligați să afișeze la loc vizibil standardele proprii în conformitate cu normele de aplicare a legii.

(3) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Ministerul Sănătății și Familiei elaborează normele de aplicare a acesteia, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 39.

Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 40.

La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă art. 78, 108 și 124 din Legea 3/1978 privind asigurarea sănătății populației, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 54 din 10 iulie 1978, precum și orice alte dispoziții contrare.

Art. 1. - Codul de Deontologie MedicaIă cuprinde normele de conduită obligatorii în legătură cu exercițiul drepturilor și îndatoririlor medicului ca profesionist.

Art. 2. - Prevederile prezentului cod, atât cele ce reamintesc regulile morale, pe care orice medic ar trebui să le respecte, cât și cele care privesc aspectele tehnice, precum și comportarea față de confrați, sunt obligatorii pentru medicii din evidența Colegiului Medicilor din România, inclusiv penttu studenții în medicină, care asistă un medic în împrejurări prevăzute în articole speciale dedicate unor asemenea situații.

Art. 3. - Colegiul Medicilor din România este organizația profesională a medicilor din țară, care are sarcina de a veghea asupra autorității și demnității profesionale și morale a corpului medical, pe baza principiilor cuprinse în prezentul cod de deotologie medicală.

Art. 4. - Medicul practician are obligația de a-și exercita profesia conform tuturor regulilor artei și științei medicale, în respectul moralei specifice și al persoanei umane. În acest scop, în decursul vieții sale profesionale, medicul nu trebuie să înceteze niciodată să-și însușească achizițiile științei medicale, ca și deciziile marilor foruri profesionale. EI trebuie să țină permanent seama că nu există practica medicală fără încredere, iar aceasta se bazează pe secretul profesional cât mai absolut.

Art. 5. - Medicul practician, indiferent de gradul ierarhic sau de modul de practică, este în serviciul persoanei umane. Nu este admisă abdicarea de la dorința exprimată de către bolnav în cunoștință de cauză.

Art. 6. - Morala corpului medical se bazează pe tradițiile progresiste universale și autohtone ale medicinii, care este prin excelență o profesiune umanitară.

Art. 7. - Conștiința medicală e acel factor subiectiv, care călăuzește medicul, asigură autocontrolul faptelor, cuvintelor și determină atitudinea lui față de interesul omului bolnav.

Secțiunea A. Despre independența profesională a medicului și responsabilitate

Art. 8. - Medicul va păzi cu sfințenie independența sa profesională, pentru că - în realitate - aceasta este un drept al bolnavului.

Art. 9. - Medicul are libertatea absolută a prescripțiilor pe care le crede necesare.

Art. 10. - Orice medic este răspunzator pentru fiecare din actele sale profesionale. Este preferabil ca medicul să se abțină de la a garanta vindecarea afecțiunii pentru care bolnavul i s-a adresat.

Art. 11. - În activitatea medicală ce se desfășoară în echipă (secții de spital, proces de învățământ medical tip rezidențiat), răspunderea pentru actele medicale aparține șefului echipei și medicului care efectuează direct actul medical, în limitele competenței care i-a fost atribuită de șeful departamentului.

Art. 12. - Încredințarea obligațiunilor proprii în mâinile altora și lipsa controlului personal constituie greșeli deontologice.

Secțiunea B. Secretul profesional

Art. 13. - Secretul medical este obligatoriu. Interesul societății (prevenirea și combaterea epidemiilor, bolilor venerice, bolilor cu extindere în masă) primează față de interesul personal.

Art. 14. - Obiectul secretului constituie tot ceea ce medicul, în calitatea lui de profesionist, a aflat direct sau indirect în legatură cu viața intimă a bolnavului, a familiei, a aparținatorilor, precum și problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legatură cu boala și alte diverse fapte inclusiv rezultatul autopsiei.

Art. 15. - Nu constituie o abatere situația în care legea sau o curte judecătorească obligă medicul să dezvaluie aspecte cuprinse în secretul medical. Poliția sau procuratura nu pot înlocui decizia judecătorească.

Art. 16. - Medicul răspunde disciplinar pentru destăinuirea secretului profesional.

Art. 17. - Secretul există și față de aparținători, de colegi și cadre sanitare neinteresate în tratament.

Art. 18. - Secretul persistă și după terminarea tratamentului, sau moartea pacientului.

Art. 19. - În comunicările științifice, cazurile vor fi astfel prezentate, încât identitatea bolnavului să nu poată fi recunoscută.

Art. 20. - Mass media are voie să intre în unitățile sanitare doar cu acceptul conducerii administrative, al șefului de secție, al medicului curent și al pacientului, cu respectarea confidențialității.

Art. 21. - Certificatele medicale și medico-legale vor fi eliberate numai la cererea persoanei examinate, reprezentanților săi legali sau Ia cererea unei instanțe de judecată.

Art. 22. - Evidențele medicului (registru, fise, foi, condici de operație, procese verbale de necropsie) trebuie păstrate ca materiale secrete.

Secțiunea C. Atentarea la viață și integritatea fizică, eutanasia

Art. 23. - Medicul trebuie să încerce reducerea suferinței bolnavului incurabil, să asigure demnitatea muribundului, dar în nici un caz nu are dreptul să-i provoace moartea în mod deliberat, act ce constituie o crimă, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conștient.

Art. 24. - Se interzice cu desăvârșire eutanasia, adică utilizarea unor substanțe sau mijloace apte de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea și prognosticul bolii.

Art. 25. - Atentatul la viața embrionului uman, prin intreruperea de sarcină, nu poate fi practicat decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Orice medic este liber să refuze - fără explicații - cererea de întrerupere voluntară a sarcinii.

Art. 26. - Nici o mutilare nu poate fi practicată fără motiv medical evident și foarte serios, în afara unei urgențe "quo ad vitam".

Art. 27. - Prin actele sale profesionale, de investigare sau terapeutice, medicul nu trebuie să supună bolnavul nici unui risc nejustificat.

Art. 28. - Medicul nu va înlesni sinuciderile sau autovătămarile prin sfaturi, recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de otrăvuri, etc. Medicul va refuza orice explicație sau ajutor în acest sens.

Secțiunea D. Obligativitatea acordării asistenței medicale

Art. 29. - Medicul care se găsește în prezența unui bolnav sau rănit în pericol, sau care este informat în acest sens, are obligația să-i acorde asistență la nivelul posibilităților momentului și locului, sau să se asigure că cel în cauză primește îngrijirile necesare.

Art. 30 - În caz de calamități naturale ( cutremure, inundații, epidemii, incendii) sau accidentări în masă (naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare); medicul este obligat să răspundă la chemare, chiar să-și ofere de bunăvoie serviciile sale medicale imediat ce a luat cunoștință despre eveniment.

Art. 31. - Voința bolnavului trebuie totdeauna respectată, indiferent care ar fi sensul acesteia, inclusiv îndepărtarea oricărui medic de lângă pacient. Această respectare trebuie totuși să țină seama de limitele posibilului omenesc, tehnic și moral. Dacă bolnavul se află într-o stare fizică sau psihică ce nu-i permit exprimarea lucidă a voinței, aparținătorii sau apropiații celui suferind trebuiesc preveniți și informați, cu excepția imposibilității sau a urgențelor .

Art. 32. - Medicul poate refuza îngrijirile sale din motive personale sau profesionale, cu excepția urgențelor, asigurându-se că bolnavul are acces la alte surse de îngrijire, dar fără să întrerupă continuitatea îngrijirilor începute de el însuși.

Secțiunea E. Reguli generale de comportament în activitatea medicală

Art. 33. - Medicul nu poate trata fără examinare medicală prealabilă, efectuată personal. Numai în cazuri excepționale, de urgență sau în cazuri de forță majoră (îmbolnăviri pe nave maritime aflate în mers, pe avioane în zbor, locuri inaccesibile ) se vor da indicații de tratament prin mijloace de telecomunicații.

Art. 34. - Medicul nu poate utiliza aparate de diagnostic sau tratament pentru mânuirea cărora nu are pregătire sau suficiență practică.

Art. 35. - Dacă în urma examinării sau în cursul tratamentului, consideră că nu are suficiente cunoștințe sau experiență pentru a asigura o asistență corespunzătoare, va solicita un consult cu alți specialiști, sau va îndruma bolnavul către aceștia.

Art. 36. - Medicul va urmări bolnavul intrat în tratamentul sau până la însănătoșirea acestuia, sau până la trecerea în îngrijirea altui medic.

Art. 37. - În caz de pericol de moarte, nemijlocit, medicul va rămâne lângă bolnav atât timp cât este nevoie de ajutorul sau personal.

Art. 38. - Bolnavul nevindecabil va fi tratat cu aceeași grijă și atenție ca și cei care au șanse de vindecare.

Art. 39. - Medicul poate exercita o activitate medicală, doar dacă are pregătire și practică suficientă. Această prevedere nu se aplică în cazuri de pericol grav, care nu poate fi înlăturat altfel.

Art. 40. - Medicul va informa bolnavul și aparținătorii (uneori numai pe aceștia) asupra bolii, stării bolnavului, tratamentului necesar și a șanselor de însănătoșire. Medicul va evita să trezească, prin comportamentul lui, imaginea unei boli mai grave decât este ea în realitate.

Art. 41. - Se vor evita îmbolnăvirile iatrogene, chiar și cele produse prin cuvântul, accentul, gesturile sau mimica medicului în prezența bolnavului.

Art. 42. - Medicul va păstra o atitudine de strictă neutralitate și neamestec în problemele familiale ale bolnavului, exprimându-și părerea numai dacă este solicitat și numai dacă intervenția este motivată de interesul sănătății bolnavului.

Art. 43. - Medicul nu trebuie să se implice în problemele legate de interese materiale din familia bolnavului.

Secțiunea F. Respectarea drepturilor persoanei

Art. 44. - Medicul trebuie să respecte dreptul persoanei în privința libertății de alegere a medicului său curent și chiar să ușureze această posibilitate.

Art. 45. - Un medic care este solicitat sau are obligația să examineze o persoană privată de libertate, sau să dea îngrijiri în mediu carceral, nu poate nici direct, nici indirect, fie și numai prin simpla prezență, să afecteze sau să favorizeze atingerea integrității fizice sau psihice a vreunui deținut, inclusiv a demnității acestuia. Dacă medicul constată că persoana privată de libertate a suportat maltratări, are obligația, sub rezerva acordului celui interesat, să informeze autoritatea judiciară.

Art. 46. - Medicul are obligația de a îngriji, cu egală conștiinciozitate, pe toți bolnavii, indiferent de condiția lor, naționalitatea, religia, ori sentimentele personale față de aceștia.

Secțiunea G. Întreținerea și folosirea cunoștințelor profesionale

Art. 47. - Medicii au datoria de a se informa și de a-și perfecționa permanent cunoștințele profesionale.

Art. 48. - Toți medicii sunt abilitați să practice orice act profesional în vederea stabilirii diagnosticului și tratamentului. Medicul nu trebuie, - în afara unor circumstanțe excepționale, - să întreprindă sau să continue îngrijiri și nici să formuleze prescripții în domenii ce depășesc competența sau posibilitățile sale.

Art. 49. Folosirea unei metode terapeutice noi, nu poate fi luată în considerare decât cu condiția ca să fi fost în prealabil supusă unor studii biologice adecvate și să prezinte pentru bolnav interes direct.

Secțiunea H. Consimțământul

Art. 50. - Pentru orice activitate medicală (examinarea clinică examinări funcționale manopere de diagnostic, tratament medicamentos, fizioterapeutic sau chirurgical de orice fel) se va cere consimțământul bolnavului.

Art. 51. - Pentru unele manopere de diagnostic și tratament, care comportă risc, se va cere consimțământ în scris (pe formular sau pe foaie de observație clinică).

Art. 52. - Consimțământul va fi dat după lămurirea bolnavului asupra esenței și utilității actului recomandat.

Art. 53. - Când nu pot fi dezvăluite bolnavului, riscurile vor fi comunicate întotdeauna aparținătorului.

Art. 54. - În situația asistării minorilor sau a persoanelor fără capacitate civilă (interzișii judecătorești): oligofreni, bolnavi mentali, bolnavi în stare de inconștiență, consimțământul se va cere aparținătorilor, dacă este posibil.

Art. 55. - Prognosticul grav va fi împărtășit familiei cu prudență și tact.

Secțiunea I. Integritatea și imaginea medicului

Art. 56. - Medicul nu trebuie să se folosească de un mandat electiv sau o funcție administrativă, pentru a-și crește clientela.

Art. 57. - Medicina nu trebuie practicată ca o activitate comercială. Informările publice sunt acceptate, cu condiția să fie corecte și decente (vezi anexa 1).

Art. 58. - Medicul nu trebuie să facă propagandă în mediile nemedicale și chiar medicale, a unor procedee de diagnostic sau tratament insuficient probate, fără să sublinieze și rezervele ce se impun.

Art. 59. - Este contrară eticii înțelegerea dintre doi medici, medic și farmacist sau cadru auxiliar pentru obținerea de avantaje materiale. Este nedorită practica profesională în spații comerciale, inclusiv în cele în care se vând aparate medicale.

Art. 60. - Este interzisă distribuirea - în scopuri lucrative - a unor remedii, aparate sau produse, cu interes pentru sănătate, ca și a unor medicamente neautorizate.

Art. 61. - Este interzisă practicarea de către medici a unei activități care dezonorează profesia medicală.

Art. 62. - Medicul nu trebuie în nici un caz să-și exercite profesia în condiții ce ar putea compromite calitatea îngrijirilor și a actelor sale profesionale.

Art. 63. - Orice medic trebuie să se abțină, chiar în afara vieții profesionale, de la acte de natură să ducă la desconsiderarea sa. Condamnarea penală, survenită după anul 1989, este de natură să ducă la evaluarea situației în cadrul Colegiului, în conformitate cu prevederile art. 140 din prezentul Cod Deontologic, cu posibilitatea unor repercursiuni disciplinare împotriva acestuia.

Art. 64. - Propunerea sau aplicarea de către medic a unei metode terapeutice insuficient probate este blamabilă, se consideră șarlatanism.

Art. 65. - Este interzisă acordarea de facilități oricarei persoane care practică ilegal medicina.

Secțiunea J. Despre onorarii și atragerea bolnavilor

Art. 66. - Este interzis orice act care ar procura bolnavului sau familiei acestuia un avantaj material nejustificat sau ilicit. Trebuie de asemenea evitate reducerile în natură sau bănești făcute unui bolnav. Nu sunt admise comisioane percepute indiferent cui și nici acceptarea unui comision pentru indiferent ce act medical.

Art. 67. - Este interzisă împărțirea onorariilor între medicul curent, cel consultat, sau chirurg.

Secțiunea A. Relația cu pacientul

Art. 68. - Calitatea relației cu bolnavul și familia acestuia este extrem de importantă. În contact cu aceștia, medicul va evita relații în afara principiilor morale.

Art. 69. - Medicul are obligația unei conduite ireproșabile pe plan fizic, mental și emoțional față de bolnav, respectând totdeauna demnitatea acestuia. Exercițiul profesional nu trebuie făcut personal, ci încercând stabilirea unui contact psihic cu pacientul, pentru că, la nevoie, compătimirea din partea medicului să nu pară un act formal.

Art. 70. - În vederea elaborării diagnosticului și tratamentului medicul trebuie să consacre toată conștiinciozitatea și timpul necesar, ajutându-se, dacă este cazul de metodele științifice cele mai orientate și recurgând la consulturi cât mai competente.

Art. 71. - Prescripțiile trebuie formulate cât mai clar medicul asigurându-se că a fost înțeles complet de bolnav și anturajul acestuia, mergând până la încercarea de a obține o corectă administrare a tratamentului.

Art. 72. - Din momentul în care a răspuns unei solicitări, medicul este automat angajat moral să asigure bolnavului în cauza îngrijiri conștiincioase și devotate" inclusiv prin recurgerea la mijloace de care el nu dispune sau la un specialist competent.

Art. 73. - Pentru rațiuni ce privesc conștiința medicului, bolnavul poate fi lăsat să ignore diagnosticul sau prognosticul infaust.

Art. 74. - Medicul are obligația de a facilita bolnavului său obținerea avantajelor sociale la care acesta are dreptul, fără să cedeze nici unei cereri nelegale. Abuzul de cotare a actelor medicale sau a onorariilor sunt reprobabile.

Art. 75. - În caz de pericol public, medicul nu are dreptul să-și abandoneze bolnavii, cu excepția unui ordin formal al unei autorități competente în conformitate cu legea.

Secțiunea B. Probleme ale îngrijirilor minorilor

Art. 76. - Dacă medicul apreciază că minorul este victima unei agresiuni sau privațiuni, trebuie să încerce să-l protejeze uzând de prudență, fără să ezite, iar dacă este necesar, să alerteze autoritatea competentă.

Art. 77 . - Medicul trebuie să fie aparatorul copilului bolnav, dacă apreciază că starea de sănătate a acestuia nu este bine înțeleasă sau nu este suficient de bine protejată de anturaj.

Art. 78. - Un medic chemat să îngrijească un minor (sau un major fără discemamant) trebuie să încerce să prevină pe aparținătorii sau reprezentanții legali ai acestuia, pentru a le obține consimțământul. În caz de urgență, pot fi acordate îngrijirile necesare, fără acord.

Secțiunea C. Eliberarea de documente

Art. 79. - Orice act medical va oglindi realitatea obiectivă.

Art. 80. - Este interzisă eliberarea pentru bolnav a unor certificate de complezență sau rapoarte tendențioase.

Art. 81. - Medicul poate emite certificate, atestate și documente permise de lege, pe baza propriilor sale constatări, pe care le va semna sub o formă ușor de identificat, datându-le totodată.

Art. 82. - Medicul chemat într-o familie ori colectivitate, trebuie să se îngrijească de respectarea regulilor de igiena și de profilaxie. El va semnala bolnavului și anturajului acestuia, responsabilitatea ce le revine acestora față de ei înșisi, dar și față de zona învecinată.

Art. 83. - Medicul are obligația morală de a aduce la cunoștință publică orice situație de care află și care influențează în rău starea de sănătate a colectivității.

Art. 84. - Medicii, în funcție de specialitate, au obligația să participe la seviciul de gardă de zi și de noapte, cu excepția unor derogări pentru vârstă, sau stare de sănătate, date de către Consiliul teritorial al Colegiului.

Art. 85. - Medicul are datoria de a ajuta orice acțiune întreprinsă de către autoritățile competente, în scopul protecției sănătății.

Secțiunea A. Confraternitatea

Art. 86. - Medicul va trebui să-și trateze confrații așa cum ar dori el însuși să fie tratat de ei. În baza spiritului de corp, medicii își datorează asistență morală. Dacă un medic are neînțelegeri cu un confrate, mai întâi trebuie să prevaleze concilierea, la nevoie prin Președintele Consiliului Teritorial al Colegiului. Calomnierea unui confrate, sau răspândirea de comentarii ce ar putea să prejudicieze reputația profesională sunt condamnabile. Este de dorit ca medicii să ia apararea unui confrate atacat pe nedrept.

Art. 87 . - Este reprobabilă racolarea clientelei unui confrate, precum și tentativa în acest sens.

Art. 88. - În propriul său cabinet, medicul poate primi orice bolnav. Dacă bolnavul primit are un alt medic curant, cu acordul bolnavului, se va încerca intrarea în contact cu medicul curant, în vederea unui schimb de informații, în interesul bolnavului.

Art. 89. - Un medic poate fi inlocuit de un confrate înscris în Registrul Colegiului, cu informarea prealabilă a Consiliului teritorial colegial asupra perioadei de înlocuire și a identității inlocuitorului. Înlocuitorul se va retrage automat odată cu expirarea datei terminus de înlocuire.

Art. 90. - Este nedorită scăderea onorariului, în scopul concurenței neloiale. Se poate însă recurge la îngrijiri gratuite.

Secțiunea B. Consultul medical

Art. 91. - Ori de câte ori medicul consideră necesar să ceară părerea unui coleg pentru elucidarea diagnosticului, formularea planului terapeutic, sau a indicației unei intervenții, va propune, de acord cu bolnavul sau aparținătorii lui și ținând cont de preferințele acestuia, un consult cu alți confrați.

Art. 92. - Consultul este organizat de medicul curant și este recomandabil să decurgă în felul urmator: medicii chemați în consult examinează bolnavul în prezența celorlalți. Apoi, medicii se retrag pentru a discuta cazul. După ce au căzut de acord, cel mai în vârstă dintre ei, sau medicul curant, comunică bolnavului sau aparținătorului rezultatul consultului. Dacă există divergențe de păreri, se va proceda, după caz, la completarea examinarilor, internarea în spital, lărgirea consultului prin invitarea a altor specialiști etc.

Art. 93. - În consultul medical, se va păstra o atmosferă de stimă și respect reciproc, nu se va manifesta superioritatea față de medicul curant. Discutarea greșelilor observațiile critice nu se vor face în față bolnavului sau altor persoane străine, chiar dacă este vorba de medici subordonați. Greșelile mai grave vor fi anunțate, după caz, superiorilor.

Art. 94. - În general, este de dorit ca medicul să-și ajute colegii și subordonații cu sfaturi, explicații, observații, împărtășirea cunoștințelor și a experienței proprii, cu condiția să nu-i jignească.

Art. 95. - Constituie o încălcare a regulilor etice, blamarea și defăimarea colegilor (critica pregătirii sau activității lor medicale) în fața bolnavilor, aparținătorilor, a personalului sanitar, etc., cât și orice expresie sau act capabil să zdruncine încrederea în medicul curant și autoritatea acestuia.

Art. 96. - Un medic chemat în consult nu trebuie să revadă bolnavul din propria sa inițiativă, fără aprobarea medicului curant.

Art. 97 . - Un medic care a acceptat să fie consultat, nu poate prelungi îngrijirile, cu excepția unei cereri exprese a bolnavului.

Art. 98. - În cazul colaborării mai multor medici pentru examinarea sau tratamentul aceluiași bolnav, fiecare practician își asumă responsabilitatea personală.

Art. 99 - Dacă în urma unui consult, avizul celor chemați diferă fundamental de cel al medicului curant, bolnavul trebuie informat. Medicul curant este liber să se retraga, dacă părerea medicilor chemați prevalează în vederile bolnavului sau ale anturajului acestuia.

Art. 100. - Medicul solicitat de bolnavul altui coleg, trebuie să respecte următoarele reguli:

a) în cazul în care bolnavul renunță la serviciile primului său medic, poate să-l asiste din toate punctele de vedere;

b)dacă bolnavul a dorit un simplu sfat, fără să dorească schimbarea medicului său curant, i se va propune un consult în comun; dacă bolnavul refuză, i se poate da sfatul solicitat, iar în caz de urgență și îngrijirile de rigoare; cu acordul bolnavului, medicul curant va fi informat;

c) dacă medicul curant este absent din localitate, medicul solicitat poate acorda îngrijirile necesare, urmând să dea medicului curant toate informațiile de rigoare, în acord cu bolnavul îngrijirile trebuind să înceteze odată cu reîntoarcerea medicului curant.

Art. 101. - Medicul curant trebuie să propună un consult de îndată ce situația o impune și trebuie să accepte acest lucru, dacă propunerea vine din partea bolnavului sau a anturajului acestuia, având obligația organizării modalității de consult. În cazul în care medicul curant nu este de acord, se poate retrage fără explicații. În urma consultului se va redacta un document semnat de participanți. Dacă documentul nu este redactat, se consideră că participanții la consult susțin punctul de vedere al medicului curant.

Secțiunea C. Raporturi cu alți profesioniști sanitari

Art. 102. - În interesul bolnavilor, medicii vor avea raporturi bune cu celelalte profesii din sănătate.

Secțiunea D. Obligații față de Colegiu

Art. 103. - Orice membru al Colegiului trebuie să susțină Organizația din toate punctele de vedere. Sustragerea de la vreuna din obligații este susceptibilă de sancțiune disciplinară.

Art. 104. - Declarațiile nereale făcute în fața unui reprezentant al conducerii colegiale, sau în situații speciale, în fața unor structuri specializate ale Colegiului, sunt pasibile de sancțiune disciplinară.

Secțiunea A. Chirurgie

Art. 105. - Chirurgul poate refuza orice decizie operatorie a cărei indicație nu i se pare suficient justificată.

Art. 106. - Chirurgul poartă răspunderea pentru ajutoarele pe care și le-a ales.

Art. 107. - Medicul anestezist va primi de la chirurg toate informațiile necesare asumării răspunderii misiunii sale. El poartă răspunderea atât a ajutoarelor pe care și le-a ales, cât și a întregii perioade cât bolnavul îi este încredințat.

Art. 108. - Chirurgul trebuie să colaboreze pe baza încrederii reciproce, cu medicul curant, în interesul bolnavului.

Art. 109. - Sterilizarea umană prin orice mijloace trebuie considerată cu maximă responsabilitate, după ce a fost luată în considerare împreună cu bolnavul și informat partenerul de viață al acestuia, a cărei eventuală opoziție nu poate prevala asupra deciziei bolnavului.

Secțiunea B. Despre transplant de țesuturi și organe

Art. 110. - Prelevarea de țesuturi și organe "ex vivo" în vederea efectuării unui transplant, nu se poate executa decât după consimțământul bolnavului, în cunoștință de cauză.

Art. 111. - Prelevarea de țesuturi și organe "post-mortem" trebuie să țină seama de:

a) regulile admise în prezent pentru constatarea morții;

b) opoziția exprimată în timpul vieții este de netrecut;

c) acordul aparținătorilor, dacă nu există nici o indicație lăsată de răposat și numai pentru fragmentele explicit aprobate pentru prelevare.

Secțiunea C. Particularități ale activității expertului medico - legal

Art. 112. - Medicul legist este în slujba statului, prin mijloace științifice, adevărul obiectiv, în interesul general, și al justiției, motiv pentru care ține seama de deontologia medicală generală, precum și de principiile etico-juridice.

Art. 113. - Medicul legist nu va formula opinii asupra încadrării juridice și va ține seama că adevărul judiciar nu se va suprapune totdeauna peste adevărul obiectiv științific.

Art. 114. - Medicul legist va ține seamă de regula compețentei oficiale, precum și de limitele competenței personale.

Art. 115. - Observațiile făcute de către medic trebuie consemnate într-un raport, luându-se imediat măsuri în vederea asigurării mijloacelor de verificare, pentru a preveni omisiuni rezultate din degradarea elementului de observație, împrejurare ce ar putea fi asimilată culpei profesionale.

Art. 116. - Medicul nu trebuie să-și limiteze activitatea doar la obiectivele din ordonanță, ci trebuie să rezolve toate problemele cazului, ținând seama că incertitudinile îl obligă la prezentarea lor explicită iar concluziile univoce necesită o fundamentare solidă, ce impune excluderea factorilor de eroare. El trebuie să ateste, sub semnatură că și-a îndeplinit personal misiunea sa.

Art. 117 . - Medicul legist poate fi recuzat ca expert, după cum este preferabil să se auto-recuze, dacă există motive întemeiate, cum ar fi atunci când consideră că întrebările care îi sunt puse sunt străine științei medicale, cunoștințelor sau posibilităților sale, sau care contravin dispozițiilor prezentului Cod.

Art. 118. - Expertul medico-legal nu trebuie să accepte o misiune de expertiză în care sunt în joc propriile sale interese, al unuia din pacienții săi, ale rudelor, ale prietenilor sau ale unui grup care face în mod obișnuit apel la serviciile sale.

Art. 119. - Este preferabil ca, înainte de a proceda la activitatea de expertiză, medicul legist să informeze asupra misiunii sale pe cel pe care-l examinează și asupra cadrului juridic în care avizul său este cerut.

Art. 120. - Secretul medical din activitatea de expertiză judiciară are caracteristicile generale ale acestuia, plus aspectele ce țin de întrebările formulate de către magistrați, la care va răspunde doar în conformitate cu conștiința sa, fără imixtiunea nici unui factor exterior acesteia.

Art. 121. - În activitatea sa, medicul legist trebuie să se comporte în asa fel încât să nu genereze teamă printre colegii săi, respectând însă toate normele de expert obiectiv .

Art. 122. - Este preferabil ca expertul medico-legal să nu fie înregimentat politic.

Art. 123. - Nici o priza de sânge sau alte probe biologice nu pot fi luate împotriva voinței persoanei examinate.

Art. 124. - Medicul care practică autopsia va acționa cu tact și discreție. El va lua măsurile necesare pentru ca, după autopsie, corpul să fie prezentat, în măsura posibilului, de o maniera care să respecte sentimentele celor apropiați.

Art. 125. - Medicul anatomo-patolog este obligat a întrerupe autopsia, când constată că decesul este, sau poate fi pus în legatură cu o cauza în care legea impune autopsia medico-legală.

Art. 126. - Medicul anatomo-patolog poate colabora - dacă este solicitat, la prelevarea de organe și țesuturi umane în conformitate cu legislația în vigoare privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane.

Secțiunea D. Probleme ale experimentării pe om

Art. 127 . - Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoși, din rațiuni experimentale.

Art. 128. - Impunerea cu forța, sau prin inducere în eroare, a experimentului pe om constituie o gravă încălcare a principiilor eticii medicale. În toate cazurile de cercetari clinice, pentru verificare pe om a eficacității unor metode de diagnostic sau de tratament, se va respecta riguros condiția consimțământului liber și deliberat al subiectului.

Art. 129. - Experimentul clinic (cercetarea fără scop terapeutic ) este admisibil din punct de vedere etic dacă nu comportă nici un risc serios previzibil. Cercetătorii care conduc experimentul clinic sunt obligați să-l întrerupă dacă apare pericolul vătămării sănătății subiectului, sau când acesta cere sistarea experimentului.

Art. 130. - Experimentele terapeutice (cercetările făcute în scop terapeutic) constituie aplicarea pentru prima dată la om a unor procedee medicale sau chirurgicale și se vor face exclusiv în scop curativ.

Art. 131. - În cazul acesta, se va alege un caz clinic în care să existe o proporționalitate justă în favoarea bolnavului, între riscurile procedeului nou și gravitatea cazului, pericolele posibile ale procedeului nou să nu întreacă în gravitate evoluția probabilă a bolii de bază sau a tratamentelor cunoscute și aplicate până în prezent.

Art. 132. - Experimentarea umană trebuie să respecte un număr de reguli:

a) să fie precedată de o serioasă experimentare pe animal;

b) subiectul să accepte voluntar, să fie major, în stare de libertate și perfect informat despre riscuri;

c) în cazul unor maladii incurabile la subiecții în stadiul terminal, remediul nu trebuie să provoace suferințe suplimentare și să existe șanse rezonabile de a fi util;

d) nu pot fi experimentate remedii care ar altera psihicul sau conștiința morală.

Secțiunea E. Reguli specifice medicinei de control

Art. 133. - Medicul însarcinat cu misiune de control, trebuie să facă cunoscut acest fapt persoanei examinate, care nu și-a exprimat opțiunea pentru el. În cursul examinării medicul trebuie să fie circumspect în afirmații, limitându-se la strictul necesar examinării. Medicul va fi obiectiv în concluzii, nelăsându-se antrenat sub nici o formă în dirijismul medical. El nu va interveni în planul terapeutic, dar poate discuta cu medicul curant probleme legate de terapeutica aplicată. În cazul unor dificultăți de înțelegere, se poate recurge la autoritatea Președintelui Consiliului Teritorial al Colegiului, rară a diminua încrederea bolnavului în medicul sau curant.

Art. 134. - Medicul controlor are obligația, față de organizația care îl folosește, doar a concluziilor, nu și a rațiunilor de ordin profesional care au condus la acestea, întrucât pot perturba secretul profesional. Medicul va fi deosebit de atent la păstrarea independenței profesionale, concluziile ținând doar de conștiința sa.

Art. 135. - Medicul controlor se va recuza singur în cazul în care i s-ar cere sa examineze pe unul din propriii săi bolnavi.

Art. 136 - Dacă medicina de control este practicată de maniera obișnuită, ea trebuie reglementată printr-un contract scris vizat de către Consiliul teritorial al Colegiului.

Secțiunea F. Particularități ale exercițiului specialității de psihiatrie

Art. 137 . - Diagnosticul unei tulburări psihice va fi pus de psihiatri în conformitate cu Clasificarea Intenațională a Maladiilor-OMS-(CIM-10) și în acord cu standardele medicale acceptate internațional (Dicționarul American de Statistică Medicală - DSM-IV etc.). Dezacordul unei persoane față de opiniile politice sau religioase majoritare, sau față de valorile morale și culturale ale societății, nu reprezintă criterii de diagnostic pentru o boală psihică.

Art. 138. - Psihiatrul nu trebuie să accepte să consulte o persoană, cu sau fără tulburări psihice, dacă aceasta nu este informată despre calitatea sa de psihiatru și de scopul profesional al vizitei sale și nu trebuie să accepte să consulte o persoană, cu sau fără tulburări psihice, în locuri care nu asigură prestarea actului medical respectiv (mijloace de transport în comun, restaurant etc.)

Art. 139. - Psihiatrii trebuie să informeze persoanele cu tulburări psihice, pe membrii familiei (sau, în lipsa acestora, persoanele apropiate ori desemnate legal) despre procedurile terapeutice, măsurile de reabilitare și despre alternativele posibile).

Art. 140. - Psihiatrii, ca de altfel toți membrii societății, trebuie să înțeleagă și să accepte că persoanele cu tulburări psihice au aceleași drepturi și libertăți fundamentale ca toți ceilalți membri ai societății în care trăiesc.

Art. 141. - Psihiatrii, alături de ceilalți membri ai societății, trebuie să participe activ la protejarea persoanelor cu tulburări psihice împotriva exploatării, abuzurilor fizice sau de alt gen și împotriva tratamentului degradant.

Art. 142. - Psihiatrii trebuie să refuze cooperarea cu un pacient sau cu o terță persoană care solicită o acțiune contrară cunoștințelor științifice sau principiilor etice.

Art. 143. - Psihiatrii nu trebuie să acorde tratament psihiatric și nici să utilize profesia ca sursă de profit față de o persoană la care s-a stabilit absența unei tulburări psihice.

Art. 144. - Psihiatrii nu trebuie să folosească informațiile furnizate de pacient și nici ascendentul pe care îl conferă poziția lor psihoterapeutică, în scopul influențării deciziilor pe care pacientul le ia în afara sferei de obiective ale terapiei.

Art. 145. - Psihiatrii nu trebuie niciodată să-și folosească posibilitățile profesionale pentru a viola drepturile omului sau demnitatea unei persoane cu sau fără tulburari psihice, indiferent de prejudecățile, dorințele, sentimentele și credințele personale.

Art. 146.- Psihiatrii trebuie să-și păstreze independența deciziilor profesionale față de autoritatea de stat, de interesele politice, economice sau de alt gen, în luarea unei decizii față de o persoană cu tulburări psihice sau față de o persoană la care s-a stabilit absența unei tulburări psihice și care ar putea viola demnitatea sau drepturile omului.

Art. 147.- Psihiatrii trebuie să asigure toate măsurile pentru a păstra demnitatea și anonimatul persoanelor cu tulburări psihice, fiind interzis accesul unor terțe persoane ( cu excepția celor abilitate prin lege) la documentele medicale, cât și formularea în public și publicații, de concluzii de specialitate cu nominalizarea persoanelor cu tulburări psihice. Confidențialitatea informațiilor se păstrează și după decesul pacienților .

Art. 148. - Psihiatrii trebuie să stabilească intervențiile terapeutice care sunt cel mai puțin restrictive pentru libertatea persoanelor cu tulburări psihice. Tratamentul voluntar trebuie încurajat când este posibil și pe cât este posibil, în comunitatea în care trăiește persoana cu o tulburare psihică. În absența oricaror mijloace de a acorda tratamentul potrivit (tratamentul care se impune ca o necesitate), o persoană cu tulburări psihice poate fi intenată într-un spital de psihiatrie fără consimțământul său și se pot lua măsuri obligatorii de tratament numai când, din cauza tulburării sale psihice, reprezintă un pericol grav și iminent pentru el însuși sau/și pentru alte persoane, sau pune în pericol importante valori materiale sau culturale private sau publice. Măsurile de tratament obligatoriu se pot lua și în ambulatoriu.

Art. 149.- Sterilizarea prin orice mijloace nu trebuie niciodată aplicată ca mijloc de tratament al unei tulburări psihice.

Art. 150. - În cadrul procesului de cercetare, participarea persoanelor cu tulburări psihice se face atât cu consimțământul lor cât și cu consimțământul familiei (ori, în lipsa familiei, a reprezentanților lor legali). Informațiile confidențiale pot fi folosite pentru cercetare și publicate numai în condițiile păstrării anonimatului pacienților participanți la programul de cercetare (cu excepția cazurilor când este menționat în scris acordul pacienților și al familiei sau al reprezentanților săi legali). Pacienții spitalizați fără consimțământul lor nu pot fi folosiți ca subiecți de cercetare.

Secțiunea H. Exercițiul medicinii salariale

Art. 151. - Medicul care este legat în exercițiul său profesional printr-un contract cu o administrație, o colectivitate sau orice alt organism public sau privat, își asumă toate obligațiile sale profesionale și morale, în mod particular secretul profesional și independența deciziilor sale. În nici o ocazie și sub nici un motiv , medicul nu trebuie să accepte limitarea independenței sale profesionale.

Art. 152. - Medicul nu trebuie să accepte remunerarea bazată pe norme de productivitate sau de randament orar, ceea ce ar avea ca rezultat, limitarea independenței lui. Dacă o asemenea dispoziție ar fi dată, Consiliul Colegiului trebuie încunoștiințat.

Art. 153. - Existența contractului sau convenției scrise este obligatorie. Proiectul contractului trebuie adus la cunoștință Consiliului teritorial al Colegiului, care poate face observații în termen de o lună. Orice modificare a contractului sau convenției, trebuie adusă la cunoștință Consiliului teritorial al Colegiului, care va verifica dacă noua formă este compatibilă cu prezentul Cod sau cu contractele cadru, agreate de către Consiliul Național al Colegiului.

Art. 154. - Este contrară normelor morale, acțiunea medicului care profesează sub contract public sau privat, de a se folosi de situația sa pentru a-și crește clientela personală.

Secțiunea I. Exercițiul medicinii private

Art. 155. - Nu este admis ca un medic să aibă doua cabinete particulare, decat în mod excepțional și numai cu avizul Consiliului teritorial al Colegiului, care îl va acorda doar dacă un interes imperios al bolnavilor ar cere aceasta situație. Avizul nu se dă pe o perioada nedeterminată, ci doar pe un an, putând fi revocat oricând, dacă se instalează un alt medic de aceeași specialitate.

Art. 156. - Este interzisă practicarea itineranta a profesiei.

Art. 157. - Este admisă folosirea ca salariat sau colaborator a altui confrate sau a unui student în medicină, în baza unor contracte tip de muncă sau colaborare cu avizul favorabil al Consiliului teritorial al Colegiului. Dispoziția de mai sus nu include stagiile de formare a studenților în medicină.

Art. 158. - Este interzis unui medic să-și încredințeze propriul cabinet unui coleg pentru a fi administrat.

Art. 159. - Este nerecomandabilă instalarea unui cabinet în cladirea în care există deja unul cu aceeași specialitate, fără acordul celui care are întâietatea de instalare și fără acordul explicit al Consiliului Colegiului.

Art. 160. - Onorariile trebuie fixate cu tact și moderație, ținând seama de toate circumstanțele posibile. Achitarea onorariilor se poate face fie direct de către bolnav fie de catre un organism abilitat. Medicul nu are dreptul să refuze explicații în legătură cu nota de onorariu. În cazul colaborării între mai mulți practicieni la același bolnav , notele de onorariu vor fi personale și distincte.

Art. 161. - Concurența neloială este blamabilă și trebuie să facă obiectul unei documentații aparte, ce va fi dată publicității.

Art. 162. - În cabinetele de grup, exercițiul profesiei rămâne personal, pentru a se putea asigura, pe de o parte independența profesională, iar pe de altă parte răspunderea individuală completă. Libertatea de opțiune pentru un anumit medic, trebuie asigurată și respectată.

Art. 163. - Orice fel de asociere între medici, trebuie să facă obiectul unui contract scris, ce trebuie să respecte independența profesională a fiecăruia. Actul trebuie obligatoriu comunicat Consiliului teritorial al Colegiului, pentru ca acesta să-și dea avizul din toate punctele de vedere.

Art. 164. - În situația unei acțiuni disciplinare împotriva sa, medicul trebuie să fie sincer în toate declarațiile pe care le face. Invocarea secretului profesional nu trebuie să împiedice instruirea disciplinară în curs. Declarațiile inexacte făcute deliberat vor fi considerate drept abateri grave împotriva reputației Colegiului.

Art. 165. - Odată cu înscrierea numelui său în Registrul Colegiului, medicul trebuie să declare pe onoarea sa, că are cunoștință de conținutul prezentului document și să se angajeze sub semnătură că îl va respecta în totalitate.

Art. 166. - Orice medic care încetează exercițiul profesiei, are obligația de a aduce acest fapt la cunoștință Colegiului.

Art. 167 . - Orice decizie luată de către vreo una din structurile de conducere ale Colegiului prin aplicarea prezentului COD, trebuie motivată. Deciziile luate de către Consiliile teritoriale, pot fi reformate de către Consiliul Național, fie din oficiu, fie ca urmare a cererii făcute de către cel interesat, în termen de două zile de la comunicarca primei decizii.

Art. 168. - Prezentul cod are 2 anexe care fac parte integrată din el.

Prezentul Cod de Deontologie Medicală a fost adoptat de către Adunarea Generală a Colegiului Medicilor din România în ședință din data de 6.06.1997 și modificat în ședințele Adunării Generale din data de 21.11.1997, respectiv 21.04.1999.

BUCURESTI 21.04.1999

Anexa 1

PRECIZĂRI CU PRIVIRE LA INFORMARE, PUBLICITATE, RECLAMĂ

Art. 1. - Reputația medicului trebuie să se sprijine doar pe competență și demnitate, fără contribuția reclamei.

Art. 2. - În anunțuri, pe rețete, pe firmă sau în anuarele profesionale, singurele mențiuni care pot figura sunt următoarele:

a) nume complet, adresă, număr de telefon, ore de consult;

b) calificare recunoscută de către Colegiu;

c) situația sa în relația cu Asigurările Sociale de Sănătate;

d) titluri și funcții recunoscute de către Colegiu;

e) distincții onorifice acordate de stat.

Art. 3. - Firma cabinetului trebuie pusă doar pe ușa cabinetului și la intrarea în cladire. Dimensiuni firmei, aspectul și conținutul vor respecta dimensiunile standard stabilite de către Consiliul Național al Colegiului Medicilor din România. Eventualele indicatoare sunt admise în situația unui amplasament al cabinetului dificil de găsit.

Art. 4. - Este interzisă editarea de broșuri publicitare în legătură cu activitatea sa profesională.

Art. 5. - Se recomandă ca participarea medicului la activitatea presei să se facă cu discreție și prudență, pentru ca medicul să nu cadă victimă tendințelor gazetarilor în publicarea de elemente de senzație, sau la citarea trunchiată ori scoasă din context a declarațiilor făcute de către profesionist.

Anexa 2

INFORMATICA MEDICALĂ

Art. 1. - Pentru a respecta normele de deontologie medicală în domeniul informaticii medicale, toate activitățile și proiectele din acest domeniu trebuie să fie coordonate de medici.

Art. 2. - Medicul nu poate transfera responsabilitatea deciziei medicale sistemului informatic, indiferent de performanțele acestuia (sistem expert).

Art. 3. - Medicul nu poate folosi sisteme de evidență informatizată dacă acesta nu asigură respectarea secretului medical simultan cu asigurarea accesului facilitat pentru situațiile de urgență.

Art. 4. - Programele informatice care se aplică în asistența medicală trebuie să aibă specificată marja de eroare pe care medicul utilizator trebuie să o cunoască și să o ia în considerație în deciziile sale.